David Orneață: „climatul buzelor flasce – comemorări uleioase/câteodată prea calde, câteodată prea moi”
Recenzie de Călin Niţă
David: Scriu atunci când ideile pe care le am, deseori provenite din gânduri fugitive, staționează și își lasă toată greutatea pe universul meu interior. Poezia este un statement și o formă de terapie pentru mine.
Stilul lui David este foarte diferit de ce am publicat până acum prin gradul mare de ornamentare a discursului. Nu sunt sigur că volubilitatea crescută e cea mai bună alegere, dar, în același timp, ea nu obscurizează textele. Între reperele mari cum e despărțirea, văzută atât ca prilej de suferință cât și ca motiv pentru a scrie, și detaliile ca dorința pusă la ora 11:11 se creează o realitate interioară pe care cititorul o poate accesa, iar perspectiva distorisionată a lumii exterioare, cu troleibuze mutant, alcool prost și monștri hibrid cu picioarele unei relații și capul unui joc de barbut este, deasemenea, accesibilă. Plasticizarea limbajului nu este, deci, un scop în sine, ca la amatorii dulcelui stil clasic, ci mai degrabă o alegere asumată și justificabilă.
scindare
o mie o sută unsprezece / 1111
ceasul e liber şi sunt independent de memorie
gustul de cireşe înghețate s-a separat de greutatea lichiorului
o dulceață restantă dar uşoară pe buze
ce a rămas pivotată între carne şi dinți
promit să țintesc de acum numai Nordul
ai rămas ca un cancer
malignitate latentă declanşată de ploaie
climatul buzelor flasce – comemorări uleioase
câteodată prea calde, câteodată prea moi
dar nu regret frăgezimea
le-aş săruta încă o dată
iar sărutul acesta
ca un rău-augur al scindării
ar deveni mărturia că eu nu m-aş întoarce
mi-este frică de Sud
limbile se contopesc sub cupolă
3 cicluri lunare pentru care timpul s-a proclamat o enigmă
m-am ajutat singur să adun un indiciu
toate probele frânte
toate cireşele eviscerate de sâmburi
pe care ventriculii-i sfarmă în tevatura cordială
mi-am regăsit libertatea în [ izolarea de tine ].
barbut
în nocturnele care au urmat fragmentării
am inhibat pe cât de mult am putut nevoia rușinoasă de-a scrie
versurile au părut mult prea mari
întotdeauna giganți într-un context mult prea mic, mult prea meschin
în care m-am strecurat precum Alice și am încercat să mă mișc
compresie
neputință
captivitate
o menghină care strânge și perforează cu muchia
țesutul friabil care mă ține integru
totuși
nevoia de a spune mai mult, măcar un ultim cuvânt, mă împinge să scriu
încerc să evadez din carcera deziluziei nefaste
ca un prizonier care nu a știut niciodată că libertatea nu se primește, ci se câștigă
angoasa și obsesia au devenit amplificări ale absenței
rezultate imposibile ale înmulțirii cu zero
0 responsabilitate romantică și 0 asumare în conceptul de noi
sau mai bine zis
0 asumare în acest monstru hibrid
care purta picioarele unei relații și capul unui joc de barbut
scârțâitul orașului nu mă ajută
zgomotul troleibuzelor mutant, care pufăie și trăncănesc grosolan
mă înrădăcinează și mai mult în visul ăsta rău de decembrie
un coșmar care nu se mai termină, se lungește cu apă
ca o băutură scârboasă dintr-un birt pe Victoriei
iar acum e februarie
simțurile mă trădează
și sunt copleșit de senzorialitatea prea densă
de ideea că tu probabil dormi ca un câine burdușit cu resturi și zgârciuri –
mă sugrumă de-a dreptul
dar eu nu vreau să te trezești să mă cauți
ca un bețiv care și-a pierdut demnitatea în crâșmă
vreau să visezi
că puteai să-mi oferi mult mai mult
decât versuri și zaruri într-un joc fără scop.
Vrei ca și poemele tale să fie publicate la noi pe site? Ne poți trimite un grupaj prin formular! Răspundem cu feedback/sugestii de editare tuturor textelor primite!
